ScurtĂ prezentare istoricĂ

Pe teritoriul actual al României, practica judecătorească a apărut şi a evoluat odată cu organizarea statală. La început, activitatea judiciară era realizată împreună cu celelalte activităţi ale statului, neavând un caracter independent şi nefiind exercitată de persoane specializate.

           Primele menţiuni privind instituţia datează din 1831, când Regulamentul Organic al Valahiei a prevăzut înfiinţarea Ministerului Public. În Moldova, Ministerul Public a fost instituit printr-o lege din 26 martie 1862.

           Prin Legea de organizare judiciară din 9 iulie 1865, Ministerul Public a fost organizat după principiile stabilite în  Franţa, ţara de origine a instituţiei. Conform acestei legi, procurorii erau organizaţi în parchete pe lângă instanţele judecătoreşti, cu misiunea de a reprezenta societatea, de a supraveghea respectarea legilor în activitatea judiciară şi executarea hotărârilor. Ulterior, au fost adoptate o serie de legi de organizare judecătorească, fără a aduce schimbări substanţiale în funcţiile şi principiile de organizare ale ministerului public, ci doar unele modificări privind structura  parchetelor şi statutul procurorilor.

           Ministerul Public era compus din procurorii numiţi de şeful statului, având calitatea de magistraţi.

           După unirea într-un singur stat a tuturor provinciilor române, în 1918, a existat o preocupare de armonizare a legislaţiei pe întregul teritoriu naţional, inclusiv în ceea ce priveşte organizarea puterii judecătoreşti.

           Legea de organizare judecătorească din 24 iunie 1924 are dispoziţii privind structura Ministerului Public, însă în privinţa competenţelor şi a modulului de acţiune,  face trimitere la Codul de procedură penală.

           După 1945, România a intrat într-o etapă nouă a istoriei sale, când, treptat, în organizarea judecătorească s-a adoptat modelul sovietic.

           Prin Decretul nr.2 din 22 aprilie 1948 privind organizarea şi funcţionarea Parchetului s-a stabilit că ”Parchetul supraveghează respectarea legilor penale, atât de către funcţionarii publici, cât şi de ceilalţi cetăţeni”. A fost introdusă şi o inovaţie, în sensul că a fost înfiinţat Parchetul General, avându-l în frunte pe procurorul general.

           Procurorul general era numit de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, la propunerea  Guvernului, după recomandarea ministrului justiţiei.

           Legea nr.6/1952 pentru înfiinţarea şi organizarea Procuraturii înlocuieşte denumirea tradiţională de parchet cu un termen nou, împrumutat din modelul sovietic, anume Procuratura.

           Noua instituţie astfel creată era un organ independent, subordonat exclusiv organului suprem al puterii de stat şi Consiliului de Miniştri. Procurorul general era numit de Marea Adunare Naţională. Procuratura exercita activitatea de supraveghere şi asigurare a respectării legii. 

           Prin Legea nr.60/1968 pentru organizarea şi funcţionarea Procuraturii, instituţia a fost reformată substanţial şi repusă, în bună măsură, pe principiile de funcţionare a ministerului public. În baza acestei legi, organele  de procuratură îşi exercitau atribuţiile numai în  baza legii şi a dispoziţiilor organelor ierarhic superioare.

           Prin această lege a fost eliminată din competenţa procuraturii atribuţia de „supraveghere generală”, menţinându-se atribuţiile judiciare.

           În decembrie 1991 a fost adoptată noua Constituţie a României, care reflectă schimbările democratice produse în ţară  în decembrie 1989 şi consacră o serie de principii noi în  ceea ce priveşte activitatea judecătorească.

         La 1 iulie 1993 a intrat în vigoare Legea n.92/1992 pentru organizarea judecătorească, care, în conformitate cu prevederile constituţionale, reintroduce termenul de "minister public", punând bazele organizării  şi funcţionării instituţiei Ministerului Public, fiind eliminată denumirea de Parchet General.

          Termenul de Minister Public este menţinut şi în Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.